Pentru tine, femeie pe bune !

  Am crescut într-o societate în care am fost asaltată din toate părţile cu informaţii despre ce inseamnă să fii femeie. Insă eu ştiam. Da, ştiam, invaţasem de la cea mai bună dintre ele. Învăţasem de la o #femeiepebune. Spre bucuria mea, fac parte din generaţia care a fost crescută de bunici şi nu de bone filipineze, thailandeze sau orice altă bonă de pe plaiurile mioritice. Bunica mea a fost cea care, cu dragoste si grijă, m-a învaţat multe din lucrurile esenţiale pe care le ştiu astăzi.  Pentru mine era “mam’mare”, stăpâna acelei căsuţe albe cu grădina atât de mare că n-o puteai cuprinde cu privirea, un tărâm magic parcă desprins din poveşti,  unde eu mi-am petrecut copilăria.

  Bunica se trezea la cinci dimineaţa şi se ruga. Se ruga mult. Pentru noi, pentru familie, pentru cei aflaţi în nevoie. Uneori, când nu uita, se ruga şi pentru ea, dar de cele mai multe ori uita de sine. O întrebam cum de este posibil să uiţi de sine. Îmi raspundea  că uitarea de sine intervine atunci când iţi pasă de copii, de nepoţi, de cei dragi, mai mult decât de tine însăţi, să fii lânga ei oricând au nevoie. Uitarea de sine înseamnă să zâmbeşti chiar şi atunci când nu simţi asta, dacă  zâmbetul tău dă putere celor dragi să meargă mai departe, când viaţa îi doboară.

  Datorită ei şi a vorbelor pline de înţelepciune am învăţat lecţia altruismului: nu suntem singuri pe lume şi nu trăim doar pentru noi. Iar dacă altruismul se poate învăţa - şi eu cred că se poate – atunci aceasta se întâmplă mai mult prin puterea exemplului decât din cărţi, iar bunica mi-a fost cel mai bun exemplu.

   Dimineţile copilăriei mele se trezeau in murmurul rugilor ei, căci tare îmi mai plăcea să o ascult. După rugăciune, începea să hrănească animalele din ogradă, să măture prin bătătură, să facă pâinea în cuptor si mâncarea pentru prânz.  Nu mai vorbesc de munca pamântului care şi ea trebuia făcută. N-am auzit-o niciodată să se plângă că îi este greu, pur şi simplu trăia. Trăia cu iubire pentru copii, pentru nepoţi, trăia cu speranţa în suflet, că asemeni copiilor ei, nepoţii vor invăţa carte, vor fi oameni buni, demni, drepţi si frumoşi la suflet. Pentru că ea a fost un asemenea om şi vroia ca şi noi să fim la fel. Cu şi din iubire, a rupt din ea şi a lipit la noi, unde a fost nevoie, a cusut unde trebuia cusut, a îndreptat unde era de îndreptat şi ne-a dat aripi. Nu a contat dacă pentru asta le-a tăiat pe ale ei.

   De la ea am învăţat că uneori suferinţele si neputinţele celor dragi dor mai mult decât cele proprii, pentru că ştia şi lecţia aceasta, pe care ea a primit-o de la viaţă tot fără să se plângă. Mam’mare avea grijă si de bunelu care era paralizat la pat, nu-şi mai putea mişca picioarele.  Îl hrănea, îl spăla, îi povestea ce se mai întâmplă prin sat şi îi citea din biblie, cu o răbdare şi devotament, de care doar ea era capabila. Ba chiar uneori îi mai citea şi glume dintr-un almanah, care mie mi se părea vechi de când lumea.  Iar el îi săruta mâna drept mulţumire. Cu toate aceste greutăţi, ea nu-şi pierduse simţul umorului. Râdea cu o poftă încât molipsea pe toată lumea, nici măcar bunicul care era mai serios din fire, nu-i putea rezista.

   Muncea de dimineaţa până seara si nu se citea oboseala pe chipul ei. Acelaşi program în fiecare zi. Doar duminica se odihnea, zi în care mergea la biserică. Se îmbrăca într-o rochiţă elegantă din catifea sau mătase, cu ciorapi fini şi pantofi cu puţin toc, cu părul prins la spate într-un mic coc. Pentru că mam’mare a mea, în ciuda greutăţilor vieţii si a trecerii timpului, nu-şi pierduse din feminitate. Încă era zveltă, cu talia subţire de parcă nu adusese pe lume patru copii, finuţă, cu atitudine demnă, care impune respect.     Eram fascinată de felul cum se îmbracă, cum era privită de toată lumea şi mândră când mergeam cu ea la biserică. Incă de atunci, din copilărie, mi-am dorit să fiu ca ea. Am întrebat-o cum de este la fel de frumoasă cum o vazusem în fotografiile ei din tinereţe. Mi-a răspuns că orice femeie care nu se teme să fie femeie este frumoasă. De la ea am învăţat că o femeie este frumoasă atâta vreme cât nu se teme să nască, să alăpteze, să treacă prin transformările fizice ce intervin odată cu naşterea, nu se teme să aibă riduri şi păr cărunt. Pentru că aceste femei înţeleg că ce este cu adevărat important, nu este exteriorul, ci ceea ce se află in interiorul lor, în sufletul lor.

   Când se termina slujba, pe drumul de la biserică spre casă, îmi explica pe înţelesul meu, tot ce eu cu mintea mea de copil nu reuşeam să inţeleg din pildele pe care le auzisem de la preot. De la ea am învăţat să fiu un om cu principii şi să nu renunţ la ele pentru nimic, m-a învăţat să cred în mine şi în Dumnezeu şi să am credinţa că lucrurile indiferent de cât de grave ar părea, mai toate au rezolvare. 

   Da, mam’mare a mea, bunica mea, îngerul meu păzitor este acea "femeie pe bune " din viaţa mea, este cea care mi-a arătat prin puterea exemplului personal, prin poveţele ei, prin întreaga ei viaţă, ce înseamnă să fii o femeie adevărată. 

   Care este #femeiapebune din viata ta ? Campania #femeipebune lansată de Lactacyd îndeamnă atât femeile, cât și bărbații, să spună la ce persoană se gândesc atunci când aud de „femeie pe bune” și dacă dau share acelui mesaj, pot câștiga diverse premii.