Am crescut
într-o societate în care am fost asaltată din toate părţile cu informaţii
despre ce inseamnă să fii femeie. Insă eu ştiam. Da, ştiam, invaţasem de la cea
mai bună dintre ele. Învăţasem de la o #femeiepebune. Spre bucuria mea, fac
parte din generaţia care a fost crescută de bunici şi nu de bone filipineze,
thailandeze sau orice altă bonă de pe plaiurile mioritice. Bunica mea a fost cea care, cu dragoste si
grijă, m-a învaţat multe din lucrurile esenţiale pe care le ştiu astăzi. Pentru mine era
“mam’mare”, stăpâna acelei căsuţe albe cu grădina atât de mare că n-o puteai
cuprinde cu privirea, un tărâm magic parcă desprins din poveşti, unde eu mi-am petrecut copilăria.
Bunica se trezea la cinci
dimineaţa şi se ruga. Se ruga mult. Pentru noi, pentru familie, pentru cei
aflaţi în nevoie. Uneori, când nu uita, se ruga şi pentru ea, dar de cele mai
multe ori uita de sine. O întrebam cum de este posibil să uiţi de sine. Îmi
raspundea că uitarea de sine intervine
atunci când iţi pasă de copii, de nepoţi, de cei dragi, mai mult decât
de tine însăţi, să fii lânga ei oricând au nevoie. Uitarea de sine înseamnă să
zâmbeşti chiar şi atunci când nu simţi asta, dacă zâmbetul tău dă putere celor dragi să meargă
mai departe, când viaţa îi doboară.
Datorită ei şi a vorbelor
pline de înţelepciune am învăţat lecţia altruismului: nu suntem singuri pe lume
şi nu trăim doar pentru noi. Iar dacă altruismul se poate învăţa - şi eu cred
că se poate – atunci aceasta se întâmplă mai mult prin puterea exemplului decât
din cărţi, iar bunica mi-a fost cel mai bun exemplu.
Dimineţile copilăriei mele
se trezeau in murmurul rugilor ei, căci tare îmi mai plăcea să o ascult. După
rugăciune, începea să hrănească animalele din ogradă, să măture prin bătătură,
să facă pâinea în cuptor si mâncarea pentru prânz. Nu mai vorbesc de munca pamântului care şi ea
trebuia făcută. N-am auzit-o niciodată să se plângă că îi este greu, pur şi
simplu trăia. Trăia cu iubire pentru copii, pentru nepoţi, trăia cu speranţa în
suflet, că asemeni copiilor ei, nepoţii vor invăţa carte, vor fi oameni buni,
demni, drepţi si frumoşi la suflet. Pentru că ea a fost un asemenea om şi vroia
ca şi noi să fim la fel. Cu şi din iubire, a rupt din ea şi a lipit la noi,
unde a fost nevoie, a cusut unde trebuia cusut, a îndreptat unde era de
îndreptat şi ne-a dat aripi. Nu a contat dacă pentru asta le-a tăiat pe ale ei.
De la ea am învăţat că
uneori suferinţele si neputinţele celor dragi dor mai mult decât cele proprii,
pentru că ştia şi lecţia aceasta, pe care ea a primit-o de la viaţă tot
fără să se plângă. Mam’mare avea grijă si de bunelu care era paralizat la pat,
nu-şi mai putea mişca picioarele. Îl
hrănea, îl spăla, îi povestea ce se mai întâmplă prin sat şi îi citea din
biblie, cu o răbdare şi devotament, de care doar ea era capabila. Ba chiar
uneori îi mai citea şi glume dintr-un almanah, care mie mi se părea vechi de
când lumea. Iar el îi săruta mâna drept
mulţumire. Cu toate aceste greutăţi, ea nu-şi pierduse simţul umorului. Râdea
cu o poftă încât molipsea pe toată lumea, nici măcar bunicul care era mai
serios din fire, nu-i putea rezista.
Muncea de dimineaţa până
seara si nu se citea oboseala pe chipul ei. Acelaşi program în fiecare zi. Doar
duminica se odihnea, zi în care mergea la biserică. Se îmbrăca într-o rochiţă
elegantă din catifea sau mătase, cu ciorapi fini şi pantofi cu puţin toc, cu
părul prins la spate într-un mic coc. Pentru că mam’mare a mea, în ciuda
greutăţilor vieţii si a trecerii timpului, nu-şi pierduse din feminitate. Încă era zveltă, cu talia
subţire de parcă nu adusese pe lume patru copii, finuţă, cu atitudine demnă,
care impune respect. Eram fascinată de felul cum se îmbracă, cum era privită de
toată lumea şi mândră când mergeam cu ea la biserică. Incă de atunci, din
copilărie, mi-am dorit să fiu ca ea. Am întrebat-o cum de este la fel de
frumoasă cum o vazusem în fotografiile ei din tinereţe. Mi-a răspuns că orice
femeie care nu se teme să fie femeie este frumoasă. De la ea am învăţat că o femeie
este frumoasă atâta vreme cât nu se teme să nască, să alăpteze, să treacă prin
transformările fizice ce intervin odată cu naşterea, nu se teme să aibă riduri
şi păr cărunt. Pentru că aceste femei înţeleg că ce este cu adevărat important,
nu este exteriorul, ci ceea ce se află in interiorul lor, în sufletul lor.
Când se termina slujba, pe drumul
de la biserică spre casă, îmi explica pe înţelesul meu, tot ce eu cu mintea mea
de copil nu reuşeam să inţeleg din pildele pe care le auzisem de la preot. De
la ea am învăţat să fiu un om cu principii şi să nu renunţ la ele pentru nimic,
m-a învăţat să cred în mine şi în Dumnezeu şi să am credinţa că lucrurile
indiferent de cât de grave ar părea, mai toate au rezolvare.
Da, mam’mare a mea, bunica mea, îngerul meu
păzitor este acea "femeie pe bune " din viaţa mea, este cea care mi-a arătat prin
puterea exemplului personal, prin poveţele ei, prin întreaga ei viaţă, ce
înseamnă să fii o femeie adevărată.
Care este #femeiapebune din viata ta ? Campania #femeipebune lansată de Lactacyd
îndeamnă atât femeile, cât și bărbații, să spună la ce persoană se gândesc
atunci când aud de „femeie pe bune” și dacă dau share acelui mesaj, pot câștiga
diverse premii.
